Dileme, temeri…

Dileme, temeri…

Dileme, temeri…si astfel de cuvinte imi vin in minte de pe vremea cand eram gravida si mergeam la cursuri de puericultura si parenting. Nu ai cum, dupa ce asisti la cursuri de gen, la final, sa nu pleci cu ceva dileme, temeri…

Normal ar fi ca ele sa combata orice dilema ai avea si sa te faca sa vezi totul in alb si negru, sa ai revelatii dupa revelatii vis-a-vis crestere copil. Nu spun ca nu am invatat lucruri folositoare, as minti, ba chiar ele au stat la baza dorintei mele de a aprofunda mai mult chestiunea asta, numita parenting. Numai ca, dupa fiecare sedinta ma surprindeam facand ‘enspe mii de scenarii in cap, de la scenete din parc cu alti parinti si copiii lor care nu se inteleg cu fiica-mea, se cearta pe nush ce jucarie sau mai stiu eu ce, pana la teorii alambicate aplicate virstei adolescentine. Toate astea se intamplau la inceput numai in capul meu, mai apoi usor usor, am inceput sa le discut si cu sotul meu. Nu vreti sa stiti ce discutii aprinse se tineau :-). Fiecare avea versiunea lui aspra unui „caz” si incercam reciproc sa-l convingem pe celalalt ca avem dreptate. Infloream, despicam firul in patru, o luam de la capat, schimbam „cazul” si tot asa. Nici burta nu mi se vedea dar noi deja ajunsesem la cum ne vom comporta in parc in rezolvarea unui conflict copil-copil sau parinte-parinte :-).

O perioada tare intereseanta as spune, inca priveam totul din prisma unuia fara copii.Watch Full Movie Online Streaming Online and Download

Acum, ca suntem de cealalta parte a baricadei, lucrurile sunt mult mai clare. Deocamdata nu am avut „conflicte” in parc nici copil-copil, nici parinte-parinte. Poate din cauza ca la noi in parc e mai mereu liber, mai mult chiar – aproape gol, majoritatea copiilor vin neinsotiti (parcul fiind situat vis-a-vis de casa lor). Oricum, practica a fost buna poate pentru viitor, inca suntem destul de micute sa putem crea dileme si temeri de natura parinteasca, cel putin in parc :-).

Dar daca vorbim de orice altceva ce tine de crestere si educatie, nu cred ca scapi vreodata de dileme, temeri…intrebari, frustrari si alte asemenea. Iar cum nu s-a inventat inca o reteta de crestere copii, a avea dileme si temeri este natural in meseria de parinte, vin oarecum la pachet :-). Pe mine cred ca m-a ajutat si faptul ca citind despre una, alta, de ale cresterii si evolutiei copiilor in general, de la stadiul de bebelus la cel de copil mic si tot asa, stiam oarecum cam care mi-ar fi asteptarile. Stiu, de exemplu, ca un copil mic nu detine notiunea de „al meu”/ ” al tau”/ „jucaria mea”/ „jucaria ta”. Sub o anumita varsta este incapabil sa distinga jucaria lui de a altuia, pentru ei toate sunt la fel, iar de jucat ei se cam joaca singuri la acesta varsta. Chiar daca ar parea, la o prima vedere, ca se joaca impreuna, fiind intr-o groapa de nisip, ei de fapt se joaca individual. Iar faptul ca tu ca parinte impui modul de relationare a lui cu celilalti copii, prin daruirea reciproca a jucariilor (pentru ca asa e frumos, pentru ca asa se face, etc.) nu il ajuti mai deloc. Doar iti satisfaci o nevoie proprie. Copiii sunt copii pentru a-si lua jucariile unul altuia, de a se pocni din cand in cand in acest proces, si mai putin pentru a da drept „bine crescuti” pentru noi ceilalti. Dupa cum spuneam si mai sus, stiu toate astea pentru ca le-am citit si cica asta face parte din evolutia lor ca si simpli copii, lucru care m-a facut sa fiu putin mai toleranta cand vine vorba de „conflicte” de orice gen. Asta nu inseamna ca le pun pe toate in practica, intervin cand vine vorba de „pocnit” 🙂 🙂 .

La cat mai multe conflicte, pentru a combate mai putine dileme, temeri… 🙂

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.